Să discutăm puțin despre incredibila bucurie de a fi parinți, și mai ales despre incredibila onoare de a fi parinții copiilor noștri. Degeaba citești în cărți sau crezi că știi ce înseamnă pentru că ai urmărit niște videoclipuri pe youtube; nimic nu te poate pregăti pentru viața asta. Și nu mă refer la schimbat scutece la 2 noaptea sau hrănit bebelușul la 6 dimineața, când ești atât de năuc încât te izbești de toți pereții/obiectele de mobilier până la patul copilului. Mă refer strict la emoțiile incredibile ce vin o dată cu nașterea unui copil; cum din primele secunde când este la tine în brațe iți dai seama că ai face orice pentru el; cum ajungi într-un timp atât de scurt să îl iubești atât de tare încât simți că nu iți ajunge inima din dotare, parcă ai mai împrumuta una; cum ajungi să pui nevoile tale pe locul 2; cum simți că te topești de fiecare dată când iți zâmbește când te vede; cum te bucuri la fiecare achiziție și te frămânți de fiecare dată când vezi că e supărat; cum iți schimbă complet prioritățile.
Mă gândeam zilele trecute cum anul trecut de black friday urmăream produse de makeup și hair-styling, iar acum stau cu pumnii strânși că poate unul dintre cele 4 scaune de mașina pentru bebe între care oscilez va fi la reduceri, făcându-mi astfel decizia mai ușoară. Anul trecut căutam pe internet informații cu privire la diverse obiective turistice, acum mă documentez despre diversificare. În trecut aveam deschise 10 tab-uri cu magazine de îmbrăcăminte/încălțăminte, cursuri foto, tutoriale de makeup. Acum, am 30 de taburi cu scaune de masă/de mașină, aparate de gătit la aburi, scoruri ADAC, rețete de piureuri pentru bebeluși etc. Nu mai am cărți de Stephen King în Kindle, ci de parenting. Nu mai fac cursuri de pian. Face Ema ședințe de kinetoterapie pentru tal valg.
Este remarcabil cum o gămălie de nici 3 kg îți poate da viața peste cap într-o secundă, în cel mai frumos mod posibil. În urmă cu câțiva ani nici nu știam dacă o să vreau copii, acum nu-mi văd viața fără ea. Mă duc noaptea lângă pătuțul ei să o privesc pentru că efectiv îmi este dor de ea cât doarme. Deja îmi este dor de momentele când încăpea cu totul la mine în brațe și când adormea de-a curmezișul pe mine cu orele. Mă întreb frecvent cam cât de avariat mental trebuie să fii încât să-ți abuzezi copilul și cam prin ce trebuie să fi trecut în viață să poți să îl abandonezi. E imposibil să nu-mi pun aceste întrebări, având în vedere că eu mă minunez că am putut trăi atâta timp fără ea. Nici nu mai concep viața pre-Emilia, e tot ce e mai bun în viața mea, sursa mea principală de fericire și energie. Mă simt realmente onorată să fiu mama fetei mele. În doar câteva luni m-a schimbat enorm, m-a învățat să fiu mai răbdatoare, să mă bucur de fiecare aspect pozitiv al vieții, să-mi reorganizez timpul liber și să fiu mai bună. Încerc constant să suprim orice mentalitate judgemental de tip „copilul meu nu o să facă niciodata asta”/”vaaai cum procedează mama aia”. Nu-mi iese mereu, sunt și eu om și am scăpările mele, dar după câteva momente în care am văzut că și copilul meu fix chestia aia o face sau chiar eu am fost mama care a procedat intr-un anumit fel, încerc să fiu mai îngăduitoare. (În această categorie nu intră și mamele care îți transportă copiii în landou în mașină sau care îi îndoapă cu fast-food, în a căror privință nu mă pot abține). Tot mulțumită ei m-am gândit să scriu și aceste articole. Cumva, pe undeva, poate pot oferi o informație utilă, un review folositor sau măcar o lectură semi-decentă.
